Într-un Miscelaneu din 1695, lucrare care cuprinde „Rânduiala tunderii în monahism”, „Rânduiala îngropării călugăreşti”, „Instrucţiuni liturgice” şi pagini de „Molitvelnic”, la fila 3 apare în miniatura ce reprezintă o tundere în monahism, un arhimandrit purtând stihar brun, epitrahil verde cu ciucuri, felon alb brodat cu vrejuri şi camilavcă. Având părul revărsat pe umeri, barba tunsă scurt, ochi cu arcad elarg arcuite, urmăreşte textul unei cărţi pe care o ţine deschisă. În faţa lui un novice adolescent, în cămaşă albă, cu mâinile încrucişate pe piept, ţine o pereche de foarfeci. Pe laturi apar grupuri de monahi purtând lumânări, iar în partea superioară apare icoana Deissis cu arhanghelii[1].

Imaginea este asemănătoare cu cea din biserica mare a Mănăstirii Hurezi și îl reprezintă pe arhimandritul Ioan, fostul egumen al ctitoriei lui Matei Basarab, Mănăstirea Câmpulung (Muscel), instalat în luna septembrie a anului 1692, drept stareţ al Mănăstirii Hurezi. Chipul său a fost pictat și în Bolnița Adormirea Maicii Domnului a Mănăstirii Hurezi (1699), Schitul Sfinții Apostoli (1700), probabil în trapeza de la Hurezi (1705-1706, degradat), Schitul Fedeleșoiu (1708), Paraclisul Tuturor Sfinților de la Mănăstirea Cozia (1710), Mănăstirea Govora (1711),  Biserica Mănăstirii Sărăcinești (1717-1718), bolnița Mănăstirii Polovraci, Romanii de Jos (1757), Icoana Tuturor Sfinților din colecția Mănăstirii Hurezi.

Odată cu venirea la Hurezi, Arhimandritul Ioan va deveni unul dintre apropiaţii Sfântului Voievod şi a familiei sale, care-i vor încredinţa isprăvnicia zidirii ctitoriilor domneşti. Relaţiile permanente între Hurezi şi Curtea domnească erau întreţinute prin frecventele vizite ale Sfântului Voievod, prin numeroasele danii, care contribuiau la dezvoltarea şi susţinerea activităţilor administrative şi culturale, cât şi prin bogata corespondenţă a Sfântului Constantin cu arhimandritul Ioan.

Zidirea bisericii mari a Mănăstirii Hurezi a durat până în anul 1693, când, la 8 septembrie,  în prezenţa Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale, are loc slujba de sfinţire. Slujba a fost săvârşită de către Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, Episcopul Ilarion al Râmnicului Noul Severin, precum şi alţi ierarhi, preoţi şi diaconi. Pictura bisericii, realizată de pictorii Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe şi Ioachim, a fost terminată peste un an, la 30 septembrie 1694.

Concomitent cu biserica au fost construite şi corpurile de chilii pe laturile de nord, vest şi sud, care organizează spaţiul interior sub formă de cetate, model preluat de la mănăstirile athonite. Pe colţul de nord-vest a fost aşezată bucătăria, terminată în partea superioară printr-un turn mic care încheia panourile de boltă. Pe latura vestică, central, la etaj a fost construit Paraclisul Naşterea Maicii Domnului. Sub paraclis, la început, a fost o trecere din curtea mănăstirii în grădina ce se întinde în afară până lângă apa Hurezi, dar nedovedindu-se prea trebuincioasă şi nici practicabilă, Arhimandritul Ioan a pus să se astupe cele două ziduri, organizând înăuntru trapeza[2].

 Pe colţul de sud-vest al incintei a fost construită brutăria, aceasta alăturându-se casei domneşti, lipită de faţada sudică a mănăstirii ce era dominată de turnul de intrare. Reşedinţa domnească cuprindea sala gărzilor, sala consiliului, locuinţa propriu-zisă şi biblioteca.  Intrarea în curtea principală a mănăstirii era păzită de o poartă masivă, ghintuită de către Ioan Arhimandritul, după cum precizează inscripţia de pe ferecătură: „Această poartă şi cu portiţa sunt ferecate de smeritul Ioan, leat 7208 (=1700)”[3].

Mănăstirea devine prin statutul de stavropighie patriarhală, pe care îl obţine în 1702, unul din cele mai importante centre monastice ale vremii, iar organizarea bibliotecii domneşti şi a şcolii de pictură, o impune centru de cultură europeană.

În afara incintei principale au fost aşezate, în formă de cruce, pe latura de răsărit Bolniţa Adormirea Maicii Domnului, ctitoria Doamnei Maria între anii 1696-1699, Schitul Sfinţii Apostoli (1698), pe latura de nord, Schitul Sfântul Ştefan (1702), pe latura de vest, ctitoria lui Ştefan, fiul – cu ajutorul stareţului. Vechiul schit, Sfântul Ioan, a fost închinat mănăstirii şi refăcut de către fiul său, Sfântul Constantin Brâncoveanu (II), cu ajutorul stareţului, în anul 1701.

La 24 iulie 1693, Sfântul Constantin Brâncoveanu închina Mănăstirea Polovraci, care fusese răscumpărată cu suma de 1500 de taleri de la patriarhul Dositei al Ierusalimului[4], drept metoh al Hurezilor. Stareţul Ioan se ocupă de refacerea şi pictarea bisericii, căreia i se adaugă şi un pridvor. Hrisovul Sfântului Constantin din 1704  confirmă că aceasta era părăsită şi stricată, iar părintele Ioan au pus multă nevoinţă de o au zugrăvit biserica şi o au pardosit şi au făcut tămplele şi slomnul bisearici, trepezariea, chiliile, clopotniţa, magherniţa, făntăna şi cu zidul dănprejur precum toate să văd, cu cheltuiala sfinţii măn(ă)stiri la care au cheltuit tl. 1400.

Soţia Sfântului Voievod, Doamna Maria, a arătat aceeaşi dragoste faţă de Biserica şi neamul românesc, fiind la rândul său, ctitor a mai multor biserici şi mănăstiri, între care se regăsea şi Mănăstirea Surpatele. Ispravnic a fost și aici arhimandritul Ioan, reușind ca prin arhitectura armonioasă a lăcaşului să îi conferă o eleganţă deosebită. Pictura interioară, executată în anii 1706-1707 de către zugravii Andrei, Iosif, Hranite şi Ştefan, formaţi în „şcoala de zugrăvie” de la Hurezi, este una dintre cele mai reuşite realizări de gen în stil brâncovenesc. Tâmpla bisericii, o adevărată bijuterie sculptată în lemn,  păstrează icoanele de început, opere de mare valoare artistică. Asemenea şi uşa de la intrare, o operă de rafinament artistic, executată de Filip tâmplarul, demonstrează gustul pentru frumos al familiei Brâncoveanu.

Lucrări de refacere se derulau și la Mănăstirea Govora, iar în pridvorul deschis specific epocii, egumenului Ioan îi este atribuită fresca „Maica Domnului Întraripată”, icoană inspirată de gravura din cartea Sfântului Dimitrie Rostovski, Lâna Rourată, tipărită în anul 1696[5].

În anul 1708, după alegerea Sfântului Antim Ivireanul în demnitatea de mitropolit al Ţării Româneşti şi alegerea în scaunul episcopal al Râmnicului a episcopului Damaschin al Buzăului, arhimandritul Ioan se număra, alături de egumenul kir Ioasaf de la Mănăstirea Argeşului şi kir Daniil de la Comana, între arhimandriţii consideraţi a fi „obraz vreadnic ca să fie chivernisitoriu aceştii episcopii”[6].

Lucrarea de reînnoire şi înfrumuseţare a sfintelor locaşuri a fost continuată în această perioadă şi la Mănăstirea Cozia. Cu sprijinul Paharnicului Şerban Cantacuzino și girul Sfântului Antim Ivireanul, episcop al Râmnicului Noul Severin, în anii 1705-1708, începe repictarea naosului şi parţial a altarului, de către zugravii Preda și fiii săi Ianache, Sima și Mihail. Au fost lărgite ferestrele pronaosului, iar bisericii i se  adăugă și pridvorul deschis în stil brâncovenesc, fiind refăcut şi portalul sculptat în piatră care arată lucrarea de reînnoire săvârşită în timpul domniei Sfântului Voievod şi a păstoririi Sfântului Antim Ivireanul al Eparhiei Râmnicului Noul Severin.

Pridvorul a fost pictat de zugravii Andrei, Constantin și Gheorghe, după inscripția  din sud-vestul pridvorului, și de către zugravii Filia Chelaru şi Efrem Ieromonahul care semnează în anul 1708 în partea de nord-vest.

Lucrările continuă și în perioada următoare, fiind construită latura de nord a incintei de la cuhnie până la casele lui Samuil, cu trapeză, cuhnie şi magazii la parter, iar la etaj cu chilii şi foişor de stâlpi de piatră sculptaţi, deasupra fântânii, iar unele încăperi din celelalte laturi ale complexului mănăstirii sunt refăcute.

În anii 1709-1710, stareţul Ioan de la Hurezi începe repararea chiliilor și construcția paraclisului cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor” în colţul de nord-est al incintei, a două case boltite, cunoscute sub denumirea de „casele lui Ioan Hurezeanul” şi a unui foişor. 

Prezenţa în calitate de ctitor a arhimandritului Ioan la Mănăstirea Cozia, arată preocuparea constantă a domnitorului faţă de centrele monahale, a căror autoritate duhovnicească o apără în contextul ofensivei catolice transilvane.

Amplasarea celor două paraclise, a foişoarelor ce se deschid spre Olt, amintesc de arhitectura mănăstirilor athonite, după cum, casele de pe latura de nord şi est cu foişoare, evocă arhitectura civilă şi mănăstirească a epocii brâncoveneşti.

Concomitent cu lucrările ce se defăşurau la Mănăstirea Cozia, se finalizează şi construirea Schitului Fedeleşoiu, motoh al Coziei. Biserica fusese ctitorită în anii 1673-1674 de către doamna Maria, soţia lui Grigore Ghica, şi finalizată în anul 1702 de către Mitropolitul Varlaam. Sub supravegherea şi cu cheltuiala arhimandriţilor Ghenadie de la Argeş şi Ioan de la Hurezi – numiţi în pisanie „ctitorii acestii sfinte biserici”, biserica de plan dreptunghiular este transformată într-una de plan triconc cu pronaos și un mic pridvor pe partea vestică. 

Arhimandritul Ioan a fost considerat a fi ctitorul picturii, idee confirmată și de prezența meşterilor zugravi Gheorghe, Sima, Raniţe şi Ştefan; Sima şi Gheorghe (pictaseră la Cozia), Ştefan şi Ranite (pictaseră la Surpatele), care au făcut posibilă existența în această biserică a unor teme iconografice comune și a unor similitudini stilistice cu bisericile ctitorii brâncovenești.

Tabloul votiv îl include pe domnul aflat în fruntea ţării la vremea terminării bisericii, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi pe Mitropolitul Antim.

Hrisovul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu din 4 aprilie 1711, cu privire la moşiile şi bunurile dobândite de Mănăstirea Hurezi în timpul arhimandritului Ioan, arată și alte biserici la construirea cărora a contribuit starețul mănăstirii. „El a mai făcut foişorul de lângă bolniţă, cu 12 stâlpi de piatră şi pivniţă dedesubt, grajdul cu slon de piatră înaintea porţii, a pus via de lângă mănăstire, alături cu via Bistriţei, via de la Troian, alături de cea dată de ctitori şi alt slon, a cumpărat locul dimprejurul viei, a cumpărat via de la Piteşti şi moşia de la Oteşti, din judeţul Olt, a dres casele de la Polovragi, a învelit cu şindrilă biserica, i-a făcut tâmplele foarte frumoase, a întors via Mănăstirii Polovragi, de la Negoeşti, scoţând vinăriciul de la Negoeşti şi Mogoşani, pentru Polovragi, a cumpărat moşia Băleşti, din Gorj, care se hotărăşte cu Baia de Hier, a cumpărat hotarul Poienilor de Jos, 100 stânjeni de moşie, a făcut casele de la Şirineasa „foarte bune şi biserica, care iaste pe temelie de piatră”, cu hramul „Sfântul Nicolae”, înzestrând-o cu de toate, a făcut casele de la Runcu, eleşteu mare şi bun şi de tot feliu de peaşte, a dres biserica din Runcu, i-a făcut boltă, a doua oară, a şindrilit-o şi spoit-o, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, căreia i-a făcut tâmple şi icoane. A făcut un schitişor la Puţuri, cu hramul „Sfântul Ioan”, cu toate că i-au trebuit, în lunca Jiului, şi o vie îngrădită cu gard, un eleşteu la Bratovoeşti, în apa Giorocului, „foarte mare” şi o moară de iznoavă, care sunt aproape de schit. A mai făcut o roată de moară la Runcu, o casă cu curte, cu poartă şi grajdu la Belciugatul. A mai cumpărat pe Stanciul ţiganul cu ţiganca lui şi cu un copil şi cu trei feate”.

Arhimandritul Ioan este ispravnic și al lucrărilor finalizate la 30 august 1715, la Mănăstirea Dintr-un Lemn - conform inscripţiilor din pisania pridvorului. „Prezenţa arhimandritului Ioan poate îndreptăţi ipoteza că membri ai familiei brâncoveneşti ar fi putut avea intervenţii de acest fel, anterior celor ale lui Ştefan Cantacuzino”[7]. Sub îndrumarea sa a fost adaugată turla de pe pronaos, a fost refăcută pictura bisericii şi realizat portalul de piatră de la intrare. Tot în acestă perioadă este construită casa stăreţiei cu foişorul pictat în partea de sud şi loggia pe partea de nord a construcţiei.

Între anii 1717-1718, a fost repictată biserica Mănăstirii Sărăcineşti, în al cărui tablou votiv apare şi arhimandritul Ioan de la Hurezi.

Mănăstirea Sărăcineşti fusese ctitorită  în secolul al XVII-lea de către boierii Sărăcineşti şi de către episcopul Ştefan al Râmnicului, însă datorită unui incendiu, a fost necesară repictarea bisericii. Tabloul arhimandritului Ioan se alătură celor ale episcopilor Ştefan şi Damaschin, al ieromonahului Pahomie, egumenului Sava de la Strehaia, ieromonahilor Paisie şi Dosoftei, susţinători ai lucrărilor de restaurare a ansamblului mănăstiresc.

 În noul program iconografic sunt prezente teme şi particularităţi hurezene, motiv pentru care conceperea acestuia a fost atribuită arhimandritului Ioan. Ideea a fost întărită şi de prezenţa la Sărăcineşti a pictorilor Teodosie, Gheorghe şi Preda din şcoala hurezeană[8].

Ioan Arhimandritul, bolnav de podagră, nu mai putea să umble pe la moşii pentru hotărnicii şi judecăţi la Craiova, la viile de la Piteşti sau la acareturile de la Târgovişte. La 23 noiembrie 1724, arhimandritul Ioan se scuza că nu l-a putut însoți pe episcopul Râmnicului la Sibiu să-l vadă pe „ghineral” fiind „vreme de iarnă şi noi cu multă slăbiciune a podagrei n-am putut veni”, dar trimite „o butişoară de vin de a Şuteşti” şi pe Ilarion arhimandrit, care va fi numit egumen. Ilarion însă era un om lacom şi interesat, care a stricat rosturile mănăstirii, iscându-se un proces între bătrânul arhimandrit Ioan și acesta, proces în urma căruia administraţia austriacă avea să-l îndepărteze „cu ruşine, să nu se mai apropie cât va fi viu de mănăstire”.

După alungarea proegumenului Ilarion, în februarie 1726, arhimandritul Ioan este restabilit în drepturile sale, deşi ajuns la o vârstă înaintată. Ioan Arhimandritul moare la 15 iunie 1726 și este înmormântat în pronaosul bisericii mari.

Personalitatea arhimandritului Ioan a fost „marcată de un tip de gândire teologică exprimată prin sintaxa iconografică a ansamblurilor de picturi murale, în care se manifestă cu îndrăzneală creatoare, menținându-se totodată în spiritul bine asimilat al tradiției ortodoxe. Secțiunile ample, bogat ilustrate, ale iconografiei bisericii mari, temele alegorice din trapeză sau din pridvorul bolniței, alcătuirea subtilă a programelor figurative din întreaga trapeză sau de la fântână, după o concepție proprie diferită de cea a modelului athonit, reprezentarea, în schimb, a mănăstirilor athonite în surprinzătorul peisaj din pridvorul de la Polovraci, iconografia bazată aproape în exclusivitate pe Taina Sfintei Treimi din naosul Mănăstirii Surpatele, toată această enumerare a locurilor care au primit rodul gândirii, culturii și experienței sale teologice și spirituale, vine să așeze iconografia sintetică a Schitului Sfântul Ștefan într-un context mai larg de preocupări iconografice ale arhimandritului Ioan, context în care inovațiile topografice cu implantul neașteptat al unor teme și structurile lor compoziționale, reflectă prin imagine o logică dogmatică perfect susținută, dar și un imbold novator al ctitorului, ce se lasă circumscris unei viziuni globale a Bisericii, cu toate datele sale mistice și teologice cunoscute cu subtilitate, profunzime și suplețe intelectuală[9]”.